27 februarie

Format:Zilefebruarie

Sfinţii zilei

Format:27 februarie

Naşteri

• Constantin cel Mare (272–337), împărat roman creştin
• Visarion Puiu (1879-1964), mitropolit ortodox român

Sărbători

†) Prea Cuviosul Părintele nostru Mărturisitor Procopiu Decapolitul (0750)

Sinaxar

http://www.calendar-ortodox.ro/ Format:Zilefebruarie Pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Procopie Decapolitul, Mărturisitorul Ţara Decapoliei, care se numeşte astfel după numărul celor 10 cetăţi, este lîngă marea Galileii. Despre ea se pomeneşte în Evanghelia Sfîntului Marcu, că a venit Iisus la marea Galileii, care este între hotarele Decapoliei. Din acele părţi era de fel Cuviosul Procopie Mărturisitorul, care, petrecînd mai întîi în viaţa monahicească şi cercînd toată pustnicia cu dinadinsul şi împodobindu-se cu desăvîrşită curăţie, era vestit între cuvioşii părinţi. Iar cînd s-a ivit eresul luptării contra sfintelor icoane, al cărui iscoditor a fost Leon Isaurul, nelegiuitul împărat al grecilor, care pe sfintele icoane şi pe cei ce le cinsteau şi se închinau lor îi numea închinători de idoli şi pe mulţi din credincioşii împăraţi şi arhierei şi pe popoarele cele numite cu numele lui Hristos, care au fost mai înainte de el şi păzeau cu dreaptă credinţă închinarea icoanelor le da anatemei, singur fiind blestemat de toţi.

Atunci acest mare şi nemişcat stîlp şi tare apărător al dreptei credinţe a stat cu bărbăţie împotriva taberelor eretice, care cu păgînătate huleau întruparea Cuvîntului lui Dumnezeu şi cu necinste nesocoteau asemănarea lui Hristos, cea după omenire închipuită pe icoană. Dar Cuviosul Procopie îi făcea pe toţi de ruşine, mustrîndu-le socoteala lor cea nebună şi cu nebiruite cuvinte însuflate de Dumnezeu îi biruia, rupîndu-le ca pe o pînză de păianjen împletiturile lor cele meşteşugite. Pentru aceasta a pornit spre mînie pe împăratul cel cu numele şi cu năravul de fiară, care ca un leu ieşind din pustie răcnea, căutînd să înghită pe cineva.

Deci prin porunca aceluia, Cuviosul a fost prins şi bătut, apoi strujit amar cu unelte de fier peste tot trupul, aruncat în temniţă întunecoasă şi necurată; şi toată chinuirea cea rea care i se făcea în legături, cu mărime de suflet o răbda, avînd întru toate pătimirile sale prieten şi împreună pătimitor pe Cuviosul Vasile, pe care şi în pustnicia sa, mai înainte, l-a avut părtaş iubit şi împreună vieţuitor. Cu acela, după multe răni ce le-a luat pentru sfintele icoane, a răbdat multă vreme legături în temniţă pînă la pierzătorul sfîrşit al tiranului. Iar după ce acel rău-credincios împărat s-a lipsit de viaţa cea vremelnică şi de cea veşnică, murind cu trupul şi cu sufletul, atunci Sfîntul Procopie şi Vasile şi cu alţi sfinţi cuvioşi părinţi, au fost eliberaţi din legături şi din temniţă. Şi au petrecut restul vieţii lor în obişnuitele osteneli pustniceşti, povăţuind pe toţi la fapta cea bună şi aducîndu-i la mîntuire. Apoi, la adînci bătrîneţe, s-a dus la Domnul nostru Iisus Hristos, ca să-L vadă, acum nu în icoană ci în faţă şi să primească plata cea dorită a ostenelilor sale, ca un pustnic şi ca un pătimitor al lui Hristos, care pentru sfînta lui icoană s-a nevoit pînă la sînge.

Pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Talaleu Sfîntul Talaleu era cu neamul din latura Ciliciei. El, defăimînd deşertăciunea lumii acesteia, a mers mai întîi în locaşul Sfîntului Sava. Iubind pustniceasca petrecere în călugărie, a luat asupră-şi îngerescul chip şi, pentru îmbunătăţita sa viaţă, s-a învrednicit treptei preoţeşti. Apoi, după cîţiva ani, a mers în cetatea Siriei ce se numea Gavala, care era sub mitropolia Laodiciei. De la acea cetate, ca la 20 de stadii, era o movilă mare şi o capişte idolească veche, ca cimitir vechi elinesc, şi erau o mulţime de idoli acolo. Acel loc era înfricoşat tuturor celor ce treceau pe acolo, căci diavolii nu numai cu năluciri şi cu arătări mincinoase înfricoşau, ci şi cu ucideri de oameni vătămau pe mulţi oameni şi dobitoace. De acest lucru auzind Cuviosul Talaleu, s-a dus acolo şi s-a sălăşluit, făcîndu-şi o colibă mică, nevoindu-se cu pustniceşti osteneli şi cu rele pătimiri, rugîndu-se neîncetat ziua şi noaptea. Iar diavolii, nesuferind să aibă lîngă dînşii un vecin ca acesta, au adunat toate taberele cele înfricoşătoare şi, pornindu-se cu mare mînie, năvăleau asupra lui, înfricoşîndu-l cu glasuri fără de rînduială şi cu ucidere îngrozindu-l. Apoi cu toate puterile cele viclene se sîrguiau să izgonească pe sfînt din acele locuri pe care le aveau de demult ale lor. Iar Cuviosul Talaleu, întărindu-se şi îngrădindu-se cu credinţă în Dumnezeu, cu rugăciunea şi cu semnul Crucii, stătea ca un ostaş viteaz şi nebiruit în ziua de război şi batjocorea puterea lor cea slabă.

Un război ca acesta avînd cu diavolii în toate zilele şi mai ales în toate nopţile, viteazul nevoitor i-a biruit în sfîrşit cu ajutorul Celui înalt şi au fugit cu ruşine, neputînd să biruiască pe ostaşul cel viteaz al lui Hristos. Gonind pe diavoli, plăcutul lui Dumnezeu şi-a făcut o chilie strîmtă, nu după măsura staturii sale, ci de doi coţi de înaltă şi de un cot de largă, în care nu numai a sta, dar nici a şedea drept nu putea, pentru că, fiind mare cu trupul, totdeauna ţinea capul plecat la genunchi. Petrecînd el aproape zece ani într-o strîmtoare ca aceasta, a venit Teodorit, episcopul Cirului, să-l cerceteze şi l-a găsit adunîndu-şi folos din Sfînta Evanghelie. Şi întrebîndu-l episcopul, pentru care pricină şi-a ales o viaţă ca aceea, sfîntul a răspuns: "Eu sînt vinovat de multe păcate şi crezînd că mă aşteaptă multe munci veşnice, mi-am aflat o închisoare ca aceasta, de bună voie, ca pedepsind trupul acesta cu muncire puţină, să mă izbăvesc de muncile cele mari, care vor să fie". Iar episcopul a primit mult folos de la dînsul.

Apoi a dăruit Dumnezeu Cuviosului Talaleu şi darul facerii de minuni, ca să tămăduiască toate bolile şi neputinţele, nu numai la oameni, ci şi la dobitoace. Pentru aceasta, mulţi mergeau la dînsul, ca la un izvor tămăduitor şi cîştigau sănătate trupească şi sufletească. Căci elinii, care erau în satele dimprejur, se întorceau la Hristos Dumnezeu şi toţi închinătorii de idoli care se aflau între creştinii din toate hotarele cetăţii Gavaliei - care erau încă o mulţime pe atunci -, s-au luminat desăvîrşit cu sfînta credinţă, prin minunile cele făcute de Sfîntul Talaleu, venind la cunoştinţa adevărului. Iar cu ajutorul popoarelor celor ce de curînd crezuseră, Cuviosul a stricat templul cel păgînesc. Apoi cimitirul elinesc l-a dărîmat şi, curăţind locul de acele vechi lucruri diavoleşti, a zidit pe el o biserică în numele tuturor sfinţilor mucenici şi a dat slavă lui Dumnezeu într-însa. El a vieţuit celelalte zile întru nevoinţele sale cele obişnuite şi plăcînd lui Dumnezeu desăvîrşit, s-a mutat la El întru adînci bătrîneţe.

Despre acest cuvios, Sfînt Sofronie al Ierusalimului, în Limonar scrie astfel: Ava Petru, preotul lavrei Sfîntului Sava, ne-a spus nouă despre ava Talaleu Cilicianul că a petrecut 70 de ani în chipul monahicesc, neîncetînd din plîngere niciodată şi zicea către toţi totdeauna: "Dumnezeu ne-a dat nouă vremea aceasta, fraţilor, spre pocăinţă şi, de o vom pierde pe ea, vom fi foarte mult întrebaţi de dînsa".