Wiki Creştin-ortodox
Advertisement
Fișier:All saints.jpg

Icoana Tuturor Sfinţilor

Sfinţii sunt persoane care au rămas în conştiinţa Bisericii ca unii care s-au făcut, prin împreună-lucrarea cu harul lui Dumnezeu, "fiu al Tatălui" şi "prieten al Mirelui Hristos", şi care astfel se roagă / mijloceşte pentru creştinii care-i cer ajutorul.

Cetele sfinţilor[]

În timp, s-a produs în liturghia şi spiritualitatea ortodoxă o împărţire a sfinţilor în mai multe grupe, sau "cete":

Mulţi sfinţi se numesc cu apelativul "făcător de minuni", fără ca aceasta se reprezinte o ceată aparte.

Unii sfinţi din Occident sunt numiţi de sinxarele ortodoxe cu numirea de "fericitul N." (ca: Fericitul Augustin - a cărui pomenire se face pe 15 iunie -, Fericitul Ieronim etc.).

Sfinţii Vechiului Testament sunt adesea numiţi de sinaxare cu numirea de "dreptul N." (ca: Dreptul Finees - 12 martie -, Dreptul Iezechia - 28 august) ori cu numirea de "sfântul şi dreptul N." (ca: Sfântul şi Dreptul Iov - 6 mai -, "sfântul şi dreptul Simeon" - 3 februarie)

Sfinţii împăraţi şi regi sunt adesea numiţi de sinaxare "binecredincioşi" sau "dreptcredincioşi" (cf. Iustinian şi Teodora - 14 noiembrie).

Cultul sfinţilor[]

Studiile aghiografice din secolul XXFormat:Ref au arătat că punctul de plecare al cultului sfinţilor în primele secole ale creştinismului a fost cultul mucenicilor, care erau cinstiţi de adunarea locală a credincioşilor adunaţi în jurul mormântului mucenicului (unde adesea se găseau şi moaştele lui), în ziua pomenirii morţii sale, adică naşterea la viaţa veşnică.

Mucenicii erau "eroii credinţei", şi, după înţelegerea creştină, ei nici nu ar fi putut mărturisi până la moarte fără ajutorul harului - de aceea creştinii i-au cinstit ca sfinţi imediat din momentul morţii lor.

Odată cu pacea Bisericii (oprirea persecuţiilor, pe vremea împăratului Constantin cel Mare), cultul mucenicilor se dezvoltă şi se delocalizează: "În paralel cu fenomenul de expansiune, care multiplică, dacă se poate spune aşa, mormântul mucenicului, se observă de asemenea că prăznuirea sărbătorii lui depăşeşte încet-încet limitele iniţial reduse în care se făcea ea iniţial. La început fiecare Biserică îşi cinstea proprii mucenici, excluzându-i pe ceilalţi; era un soi de aniversare de familie, în fiecare comunitate. Deja însă în prima jumătate a secolului al IV-lea se pot constata împrumuturi de la Biserici străine" Format:Ref În consecinţă, martirologiile locale se îmbogăţesc mai întâi de mucenici străini, şi, din acest punct de vedere, mucenicii a căror cult se intruduce pe cale excepţională primesc aceeaşi cinste ca şi cei vechi Format:Ref.

Dar această evoluţie nu se va opri aici. "Un pas important a fost făcut când s-a început a se prăznui, alături de mucenici, şi pe episcopi" Format:Ref. Mai apoi, alte şi alte nume au început să îngoaşe listele, peste tot. "Astfel, unii din cei mai mari sfinţi din Noul Testament sunt prăznuiţi în săptămâna Crăciunului: Sf. Ştefan, Sfinţii Iacov şi Ioan, Sfinţii Petru şi Pavel. Găsim deja aceste sărbători bine înstăpânite în Capadocia, în ultimul sfert al secolului IV. (...) Ca o urmare firească, toate sfintele personaje pe care le-a ales Dumnezeu spre a participa la lucrarea de Răscumpărare, atât în Vechiul Testament cât şi în Noul Testament, şi-au găsit locul în pomenirea plină de recunoştinţă a Bisericii (...). Vine apoi şi vremea ca obiectul cultului să se extindă pentru o ultimă dată: vor fi asimilaţi mucenicilor marii asceţi şi alte personale cunoscute pentru sfinţenia vieţii lor". Format:Ref

Această nouă evoluţie era ireversibilă, deoarece nu era altceva decât o extendere, o lărgire a viziunii creştine asupra martiriului / muceniciei, mai întâi asupra celor ce au început a fi numiţi "mărturisitori ai credinţiei", iar mai apoi asupra asceţilor.

Mulţi scriitori bisericeşti dau mărturie despre o viziune mai interiorizată a muceniciei eroice pentru credinţă, viziune care a început deja să se instaleze în secolele III-IV: mucenicia conştiinţei, mucenicia voinţei, mucenicia prin ostenelile ascetice, mucenicia fără sânge. Format:Ref

Surse[]

  • Hippolyte Delehaye, Les origines du culte des martyrs (= SH, 20), 2ème édition, 1933 (réimprimé en 2004), VII-443 pp.
  • Hippolyte Delehaye, Sanctus. Essai sur le culte des saints dans l'Antiquité (= SH, 17), 1927 (réimprimé en 1970), VIII-326 pp.
  • Edward E. Malone, "The monk and the Martyr", în: Antonius Magnus Eremita 356-1956 : studia ad antiquum monachismum spectantia (=Studia Anselmiana, 38), Pontificium Institutum S. Anselmi, Romae, 1956, pp. 201-228.

Note[]

Format:Notă În special două, de referinţă, ale bollandistului Hippolyte Delehaye: Les origines du culte des martyrs (= SH, 20), 2ème édition, 1933 (réimprimé en 2004), VII-443 pp. ; şi: Sanctus. Essai sur le culte des saints dans l'Antiquité (= SH, 17), 1927 (réimprimé en 1970), VIII-326 pp.
Format:Notă H. Delehaye, Les origines..., p. 91.
Format:Notă H. Delehaye, Les origines..., p. 93.
Format:Notă H. Delehaye, Les origines..., p. 94.
Format:Notă H. Delehaye, Les origines..., pp. 95-96.
Format:Notă H. Delehaye prezintă această dezvoltare cu un număr important şi variat de exemple din scriitorii bisericeşti în: Sanctus..., cap.3 : « Du martyr au confesseur », p. 109-121. A se vedea şi: Edward E. Malone, "The monk and the Martyr", în: Antonius Magnus Eremita 356-1956 : studia ad antiquum monachismum spectantia (=Studia Anselmiana, 38), Pontificium Institutum S. Anselmi, Romae, 1956, pp. 201-228.

Legături externe[]

en:Saint

Advertisement